Răspunsul este nu, fiindcă nu este nici alfabet, nici singurul. Vei vedea imediat de ce.

De ce silabare (sau mai degrabă sisteme moraice) și nu alfabete? 

Explicația este complicată, dar și fascinantă! So bear with us! Structura fonetică a limbii japoneze este bazată pe aproape-silabe, nu pe sunete individuale. În această limbă, majoritatea cuvintelor sunt formate din combinații de sunete care sunt mai bine reprezentate prin silabe. Totuși, dacă mergem în profunzimea detaliilor, aflăm că japoneza este compusă, de fapt, din grupuri numite mōra (モーラ). Acestea sunt foarte asemănătoare cu silabele, doar că au ceva special. Anume, dublarea consoanelor, sunetul n și lungirea vocalelor sunt considerate tot mora, deși nu formează silabe propriu-zis. Noi suntem obișnuiți cu alfabetul român, unde fiecare literă reprezintă un sunet specific, cum ar fi „a” sau „b”. Dacă ne referim la japoneză, fie că luăm Hiragana, fie că luăm Katakana, fiecare caracter reprezintă o combinație de sunete, cum ar fi „ka”, „shi”, „mu”, „n”, „hyo” sau „kka”. Așadar, potrivit ar fi să ne referim la sistemele de scriere japoneze ca fiind sisteme moraice, decât să le numim silabare sau alfabete (alfabete?! Pfff, nici gând!).

Acest sistem moraic reflectă modul în care limba japoneză este articulată și ajută la clarificarea pronunției. De exemplu, în cuvântul „sakura” (floare de cireș), fiecare grup de sunete „sa-ku-ra” este reprezentat de un caracter Hiragana distinct. Aceasta face limba mai ușor de citit și de învățat, existând o delimitare clară între more.

Istoria și evoluția sistemelor de scriere japoneze

Sistemele de scriere japoneze au o istorie bogată și fascinantă. Totul a început cu adoptarea semnelor Kanji din China, japonezii integrând aceste caractere în propria lor limbă. În jurul secolului al V-lea, semnele Kanji au fost introduse în Japonia prin intermediul cărturarilor chinezi și al budismului. Aceste caractere logografice ( = fiecare semn se referă la un cuvânt anume) au fost inițial utilizate pentru a scrie limba japoneză, dar în timp, japonezii au simțit nevoia de a dezvolta un sistem de scriere care să reflecte mai bine structura fonetică a limbii lor.

Astfel, au creat Hiragana și Katakana pentru a completa sistemul de scriere originar din China. Hiragana a fost dezvoltată pentru a reprezenta sunetele limbii japoneze într-un mod simplificat, iar Katakana a fost folosită inițial pentru transcrierea cuvintelor străine și termenilor tehnici. Hiragana și Katakana sunt ambele sisteme moraice, adică fiecare caracter reprezintă aproximativ o silabă, nu un sunet individual, cum am menționat anterior. Evoluția acestor sisteme reflectă adaptarea culturală și lingvistică a Japoniei, permițând o mai bună expresie a specificității limbii nipone.

Compararea sistemelor Hiragana și Katakana

Hiragana și Katakana sunt ambele esențiale în scrierea japoneză. Hiragana este folosită predominant în scrierea cuvintelor native japoneze și a gramaticii, fiind caracterizată de linii curbe și fluide. În schimb, Katakana este folosită pentru cuvintele de origine străină, numele de plante și animale, și în anumite contexte tehnice, având forme mai unghiulare și ascuțite. Deși ambele sisteme moraice redau aceleași sunete, diferențele lor în utilizare și formă reflectă funcții distincte în limba japoneză.

Spre exemplu, verbul „taberu” (a mânca) este scris în Kanji ca „食べる”, unde „食” (taberu) este Kanji-ul și „べる” (beru) este terminația scrisă în Hiragana. Pe de altă parte, Katakana este folosită pentru cuvintele de origine străină, cum ar fi „コンピューター” (konpyūtā, computer), și pentru accentuarea anumitor cuvinte, similar cu utilizarea italicului în alfabetul latin. La fel cum japonezii au adaptat cuvintele străine limbii lor prin Katakana, și la noi se poate observa un astfel de fenomen. Echivalentul ar fi integrarea termenilor străini în limba română prin alterarea conștientă sau inconștientă a formelor originale („computer” scris copilărește „conpiutăr” sau „weekend” scris, în aceeași manieră, „wichend”, ori cazuri precum „sandwich”, ce a devenit „sendviș” cu timpul). 

Dar doamna, de ce mai trebuie să învățăm Kanji dacă deja știm hira-kata?

Fiecare kanji reprezintă o idee sau un concept și poate avea mai multe moduri de citire, în funcție de context. Există două tipuri principale de citiri pentru kanji: on‘yomi, care este adaptarea japoneză a pronunției originale chinezești, și kun‘yomi, care este pronunția japoneză asociată cu sensul cuvântului. Multe kanji sunt compuse din elemente mai mici, numite “radicali”, care oferă indicii despre semnificația sau pronunția caracterului.

Ele permit condensarea informației și clarificarea sensurilor, evitând ambiguitățile care pot apărea atunci când se utilizează doar hira-kata. De asemenea, ele facilitează lectura rapidă și eficientă a textelor. În educația formală, învățarea caracterelor Kanji este o parte fundamentală. Integrarea semnelor Kanji cu Hiragana și Katakana face posibilă exprimarea nuanțelor subtile și a ideilor complexe într-un mod concis.

Spre exemplu, 木

Caracterul Kanji „木” (cu citirile kun’yomi „ki” și on’yomi „moku”) înseamnă „copac” sau „lemn”. Forma acestui semn este o reprezentare stilizată a unui copac, cu liniile orizontale simbolizând ramurile și cea verticală trunchiul. Pentru a reda citirea onyomi, putem observa cuvântul 木曜日 (mokuyōbi), care se referă la ziua de joi. Fiind un Kanji simplu, acesta se găsește adesea și ca radical în compunerea altor Kanji, iar un exemplu potrivit ar fi cuvântul   „森林” (shinrin), care înseamnă „păduri”. Termenul este format din două caractere chinezești, alcătuite din radicalul „木”, deci, printr-o scurtă conexiune logică, aflăm că o adunătură de copaci formează o pădure.

Kanji cu înțeles surprinzător sau haios

Sistemele de scriere nipone au un impact profund asupra culturii japoneze, influențând diverse aspecte ale vieții cotidiene și artei tradiționale. Caracterele Kanji și silabarele sunt mai mult decât simple instrumente de comunicare; ele sunt expresii culturale ale identității japoneze.

Caligrafia japoneză, cunoscută sub numele de „shodō” (書道), este o disciplină artistică în care fiecare Kanji este scris cu o pensulă și cerneală, accentuând estetica fiecărei trăsături. Această artă nu doar că pune în valoare frumusețea caracterelor, dar reflectă și starea de spirit a artistului. De asemenea, numele japoneze, atât pentru persoane, cât și pentru locuri, sunt adesea alese cu grijă pentru a reflecta calități pozitive și a invoca noroc.

În literatură și manga, utilizarea strategică a semnelor Kanjir poate adăuga straturi de semnificație. De exemplu, în manga, personajele și obiectele pot avea caractere Kanji complexe în nume, reflectând personalitatea sau rolul lor în poveste. Astfel, învățarea și înțelegerea acestor caractere oferă o perspectivă mai profundă asupra culturii japoneze.

Bibliografie și resurse utile

Pentru cei interesați să aprofundeze studiul limbii și culturii japoneze, următoarele resurse sunt esențiale:

1. „Japanese Kanji & Kana: A Complete Guide to the Japanese Writing System” de Wolfgang Hadamitzky și Mark Spahn – O referință cuprinzătoare pentru învățarea Kanji-urilor și a silabarelor.
2. „A Guide to Reading and Writing Japanese” de Florence Sakade – Un ghid util pentru studenți, care include lista oficială a Kanji-urilor pentru educația obligatorie.

Resurse online folositoare

1. WaniKani – Un program online pentru învățarea Kanji-urilor prin asocieri mnemonice și revizuire spațiată.
2. Tofugu – Un blog și resursă educațională pentru învățarea limbii și culturii japoneze.
3. Jisho – Un dicționar online complet pentru Kanji și cuvinte japoneze.
4. Kanji Alive – O resursă interactivă pentru învățarea Kanji-urilor, oferind animații și explicații detaliate.
5. NHK World – Easy Japanese – Lecții de japoneză oferite de NHK, televiziunea publică a Japoniei.